Istoric

Baia este una dintre cele mai vechi asezări din nordul Moldovei fiind atestată documentar, conform sigiliului, la anul 1300 direct ca localitate bine închegată. Urmele de vieţuire pe aceste locuri sunt însă mult mai vechi, înca din epoca bronzului şi neolitic. În Plopii Băii, la punctul „Cetaţuia” au fost descoperite şi identificate, în urma cercetărilor arheologice, unelte de silex şi ceramică aparţinând culturii Precucuteni. Aşezarea de aici era fortificată cu valuri de pământ. Apoi, înca din prima parte a secolului al XIII-lea, apar în straturile de cultură fragmente ceramice care conservă trăsături ale olariei de tip Dridu şi Răducăneni, lucru care atestă prezenţa populaţiei autohtone pe aceste locuri. Începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, apar în zonă germanii (saşii), ungurii şi alţii, care au un rol important în urbanizarea aşezării.
Asadar, la începutul mileniului al doilea, aşezarea devine târg, procesul urbanizării fiind stimulat mai puternic decât în cazul altor asezari învecinate datorită bogăţiilor solului şi subsolului, dar şi de faptul că aşezarea se află situată pe o straveche şi însemnată cale comercială de interes european ce lega Moldova de centrele de comerţ şi

meşteşugăreşti din Transilvania, Ungaria, Polonia, etc.
Printre factorii principali care au determinat procesul de urbanizare a aşezării putem enumera:
– dezvoltarea economică a aşezărilor din zonă;
– intensificarea activităţilor meşteşugăreşti, amplificarea schimburilor economice:
– migrarea din Transilvania în această zona a unor grupuri de mesteşugari şi negustori români, saşi şi unguri, veniţi aici odată sau la scurt timp după expediţia organizată de Dragoş împotriva tătarilor.


Târgul, existent înaintea intemeierii statului centralizat Moldova, a fost centrul uneia dintre primele şi cele mai importante formaţiuni politice din nordul Moldovei. Numele iniţial şi mai frecvent folosit al asezării a fost Molda sau Moldova, oraşul fiind numit frecvent şi Moldavia, Civitas Moldaviensis, dar şi Stadt Molde sau Stadt Mulde. „Târgul Moldovei” a fost de bună seama cel mai important centru politic, economic şi cultural al acelor vremuri, de moment ce a dat numele său întregului teritoriu de la est de Carpaţi. Acest fapt reiese şi din celebrul sigiliu al oraşului format dintr-un cadru trilobat în care este reprezentat cerbul Sfântului Herbert, patronul vânătorilor, aşa cum cred unii specialişti în domeniu. Se pare , însă, că semnificaţia sigiliului este mult mai veche, trimiţând la tradiţiile dacilor, tradiţii care mai pastrează astăzi urme în obiceiurile de iarnă legate de cultul cerbului. În limba dacă existau cel puţin două antroponime apropiate de numele Dragoş (primul descălecator al Ţării Moldovei), Drigiza şi Drilgisa, primul fiind masculin şi al doilea feminin. “Dri” însemna “Cerbul”, iar “Gisa (Giza)” însemna “Puiul, Pasărea, Îngerul, Sfânt”.

Legătura dintre cerb şi voevozii moldoveni a fost sesizată de Romulus Vuia şi Mircea Eliade, care au explicat legenda fondării statului Moldova şi a vânătorii rituale a zimbrului pe seama legendelor hinduse cu privire la vânarea cerbului Sarabha ca ritual de întemeiere statală. Pecetea oraşului Baia, avea ca simbol nu zimbrul ci un cerb, iar despre Mihai Viteazul, scrierile epocii afirmă că era nedespărţit de doi cerbi dresaţi care-l însoţeau chiar şi pe câmpul de război. Dar nici R.Vuia nici M.Eliade, atunci când au făcut trimitere la cerbul Sarabha din îndepărtata Indie pentru a explica legenda fondării Moldovei, nu au ştiut că acest simbol era unul funcţional în mistica getică din sec. IV î.H., ba mai mult, dinaştii geţi îşi decorau cupele de argint cu cerbul Sarabha.
Astfel, pe sigiliu e gravat inscrisul:
„Sigillum Capitalis Civitatis Moldaviae Terrae Moldaviensis”
adică, „Sigiliul oraşului Moldavia, capitala Ţării Moldoveneşti”
Dupa opinia unor cercetători, Baia a fost capitala Moldovei aproape două decenii, timp în care în jurul său a gravitat însăşi istoria Moldovei, de aici, sub Laţcu Vodă, capitala se mută la Siret, iar în vremea lui Petru Muşat la Suceava.
O alta teorie susţine că numele Moldova ar deriva de la cuvintele din limba dacică (nescrisa până în prezent) „molta” (conform „multum” din latina) şi dava (cetate), ceea ce ne trimite cu gandul ca aici ar fi putut exista o asezare înca din timpul dacilor.

Larga şi armonioasa Vale a Moldovei constituie matca în care s-a născut mareaţa Tara a Moldovei de mai târziu. Satele de pe dreapta râului sunt foarte vechi: Mălinii lui Labiş, numit cu veacuri în urma Stănileşti, Bogdăneşti, menţionat documentar înainte de Petru Rareş sub denumirea de Orţeşti, Bogata, unde stravechi traditii menţionează exploatări miniere înca din vremea romanilor (afirmatie a lui A.D.Xenopol), cu mine aflate în producţie şi în perioada feudală. Şi nu în ultimul rând Baia, „Târgul Moldovei”.
Menţiuni documentare şi cercetări arheologice arată ca Baia – Civitas Moldavia – a jucat rolul de târg al Văii Moldovei, apoi de reşedinţa a unui cneaz sau voievod local, conducător al formaţiunii politice de pe Valea Moldovei, aşadar, un oraş vechi, datând pe cât se pare de dinainte de marea invazie tătara din anul 1241. Apare în hărţile acelor vremuri, cum este cunoscutul portulan din 1339 întocmit de A. Dulcert, ca fiind cel mai mare oraş de la est de Carpaţi cu denumirea de „Civitas Moldaviae”. Sub acelaşi nume este citată Baia şi în actele de înscăunare ale lui Bogdan I-îi ca domnitor al Moldovei.
Un trimis papal, Bandini, care a vizitat Moldova în timpul lui Vasile Lupu, a lăsat o descriere amănunţită a unor localităţi din Moldova, printre care şi Baia, despre care menţionează faptul că, înainte cu un veac, populaţia catolică de aici număra cam 6000 de suflete, dar ca românii erau cu mult mai numeroşi, ceea ce ne face sa credem ca oraşul avea o populatie de aproximativ 15 000 de suflete, cifră mare pentru acele vremuri.
O menţiune importantă privind aceste locuri este aceea a lui Alexandru Moldaovicz, martor la Lvov în Volohania, ţară a celţilor teurisci în anul 1334, considerat moldovean în actele principelui de Halici. Este foarte posibil ca acest Alexandru Moldaovicz (ar putea fi tradus ca Alexandru, fiul lui Molda) să fi fost nu numai fiul unui conducător din zonă, numit Molda, dar şi din oraşul Molda, peste care stăpânea acesta. Într-un act din 1617, este menţionat un boier Molda ca strămoş al lui Ştefan Şofrac, care a primit sub Alexandru cel Bun satul Şofrăceşti de pe Valea Neagră, aproape de vărsarea în Siret a Moldovei. Deoarece dupa tradiţie, în Moldova ca şi în Maramureş, nepoţii poartă numele bunicilor şi străbunicilor, nu este exclus ca acest Molda de pe timpul lui Alexandru cel Bun să fi purtat numele unui strămoş al său de pe la 1300.
Privitor la viaţa economică, în oraş existau multe mori purtate de apă, despre care documentele secolului al XV-lea fac numeroase menţiuni, pive şi dârste pentru postav şi sumane, ba chiar şi steampuri pentru prelucrarea minereurilor pentru care documentele foloseau termenul de „stupă”. Toate acestea funcţionau cu ajutorul apei din canalele derivate din râul Moldova, unele dintre canale fiind funcţionabile şi astăzi. Aici, la Baia, se produceau postavuri de bună calitate, care făceau obiectul unui intens comerţ, despre care găsim numeroase menţiuni în documente încă din vremea lui Alexandru cel Bun. Documentele mai relatează cojocari, blănari, curelari, croitori, cizmari, olari, pietrari, zidari şi măcelari. Pe lângă toate acestea mai existau „sladniţe”, adică mici fabrici de bere, băutură care se consuma în mod frecvent în oraşele Moldovei de sub munte.
Tot aici făceau comerţ mari negustori, care exportau în afara ţării postavuri, ceară, blănuri, vite mari, cârlani, piei crude sau tăbăcite, pentru care existau anumite taxe vamale oficiale, după cum reiese dintr-un document de la Alexandru cel Bun din 1407.
Se presupune că la Baia au funcţionat, cel puţin din secolul XV, brutării şi că unii targoveţi nu-şi pregăteau pâinea acasă, dovadă şi faptul că nu s-au găsit cereale în cele mai multe dintre casele cercetate arheologic.
Minele din vecinătate erau încă active. Dupa unele tradiţii păstrate, ar fi fost vorba de exploatări de aur şi argint, dupa altele de minereuri complexe, fapt ce pare de mirare acum când se cunoaste structura geologică a rocilor din zonă, alcatuite din straturi de sedimente în care astfel de minereuri nu apar. Mai degrabă am crede că aurarii de la Baia, cum este şi cazul acelui Stanciu, „aurar” de la 1484, Thomas, „auricampsor” şi fierar de la 1522, ori Marinus Wende, „aurifer de Moldavia” în 1510, nu au extras, ci mai degraba au lucrat minereul adus din obcinile bucovinene, după cum se păstrează tradiţia pe valea superioară a Moldovei, care spune că minereul extras din mina Benia „era transportat pe cai la târgul Baia, în Moldova, unde se lucra apoi de artizani saşi stabiliţi acolo…”. Tot aici la Baia s-a descoperit piatra de mormânt a fierarului Georgius Schmit, decedat în 1580.
Sunt amintite documentar numele unor meşteri din Baia, alături de meşteri din Suceava şi Bârlad, specializaţi în prelucrarea pieilor şi blănurilor şi există dovada că începând cu jumătatea secolului al XV-lea, unii tineri din Moldova erau trimişi la specializare în oraşele transilvănene. Pe la sfarşitul secolului al XV-lea, se înregistrau documentar 14 calfe de cizmari în Baia, în calitate de membri în „Fraţia Sf. Ioan” din Sibiu, însă documentul nu menţionează şi începuturile acestui mesteşug la Baia.
Obiectele de piele gasite de arheologi într-un strat de gunoi, provin de la diferite piese de încalţăminte, având o importanţă deosebită, datorită faptului că pentru secolul al XV-lea nu exista nici o descoperire asemănătoare pe tot teritoriul Romaniei. In sectoarele „Biserica Albă” şi „Parc”, s-au descoperit câtiva colţi de darac, fusaiole şi drugi care foloseau la ţeserea ţesăturilor. Prezenţa în 1421 în oraş a unui ţesător Weber Iokush, în rândul membrilor „Sfatului Orăşenesc”, nu este lipsită de înţelesuri. Faptul ca Iokush este un bărbat, arată clar că din oraş nu lipseau meşteşugarii specializaţi în domeniul ţesutului, ţesutul fiind o meserie caracteristică femeilor.
Intr-un document din 1385 sunt amintiţi Henselmus, croitor şi Merten, ultimul fiind trecut în dispoziţia testamentară a lui Niclos Hecht din 1421. Daca ţinem seama ca ei foloseau şi ţesături de import, va trebui să admitem că printre clienţii lor se numărau destui demnitari, cum va fi fost, de exemplu, în primele decenii ale secolului al XV-lea, Logofătul Isaia.
Şi olăritul a ocupat un loc de seamă printre meşteşugurile vremii. s-au descoperit obiecte ca: oală-borcan, cană, amfore, castron, boluri farfurii, capace, opait, etc.
Monedele descoperite la Baia nu provin dintr-un tezaur, ceea ce reflectă faptul că a existat un intens trafic comercial în zonă. Se remarcă faptul că cele 133 de monede identificate pot fi încadrate în perioada 1375-1666. Dintre acestea, 75% sunt emise de domnitori moldoveni si 25% străine, ceea ce transpune faptul ca dezvoltarea a fost determinată în mare măsură de economia internă.
Însemnătatea oraşului, care se pare că a fost capitală a Moldovei şi sub Dragoş, dar şi sub Bogdan I-îi, reiese şi din faptul că era înconjurat de palisade şi porţi grele de lemn care se închideau noaptea, dupa cum arată cronicarul Bonfinius un veac mai târziu, pe vremea lui Ştefan cel Mare. Pe o colină, la sud de oraş se construise o fortificaţie de piatră, cunoscută în veacurile următoare sub denumirea de „Cetăţuia”, deşi ruinele nu se mai cunosc astăzi.
Încă din prima jumătate a secolului al XIV-lea, existau strânse legături cu asezările de peste munţi, în special cu Bistriţa şi Rodna. În acest moment istoric, la Baia se găseau destui meşteri specializaţi concentraţi, pentru a-i conferi asezării trăsături urbane.
Aspectul oraşului acum cinci veacuri era acela a unui oraş transilvănean, cu o piaţă centrală străjuită de Catedrala Episcopală Romano-Catolică în stil gotic a Margaretei, soţia lui Alexandru cel Bun, locul unde se întâlneau drumurile care veneau din diferitele direcţii. În jurul pieţii erau aşezate casele de negoţ şi atelierele meşteşugăreşti, iar înspre râul Moldova, de-a lungul mai multor canale se înşirau morile, pivele şi steampurile. Faţă de zona centrală de tip burg, cartierele marginaşe aveau aspectul unei aşezări de sub munte, cu case gospodăroase construite din lemn (Bonfinius, sec. XV), înconjurate de mici grădini. Cetaţuia veghea de pe o înălţime învecinată, oraşul fiind împrejmuit doar de palisade de lemn. Conducerea obştei orăşeneşti era asemănătoare cu cea din oraşele transilvănene şi era formată dintr-un soltuz şi mai mulţi pârgari aleşi dintre meseriaşi şi neguţători.

Mai multe documente arată că tineri din oraş erau trimişi la studii la universitătile din Praga, Viena sau Cracovia. Se susţine faptul că, în prealabil, tinerii respectivi studiau latina într-o şcoală de gramatici în oraşul natal, deoarece la universităţile respective limba de predare era latina.
Astfel, documentele atestă tineri precum Nicolaus Andree de Moldavia (1405), înscris în cunoscutul „Album studiororum” al Universităţii din Cracovia, tot aici au studiat Mathias Filoszkopoter,
Michael Stephan, Symon Johannis Vikerle (1436), Laurentius Burger (1453).
La Viena au studiat Ladislaus Blasij de Muldavia (1441) şi Laurencius de Moldavia (1448).

Tot aici a existat un centru catolic de unde tineri au plecat la studii teologice în Boemia şi chiar la Colegiul Sfintei Congregaţii de Propaganda Fide, la Roma, mulţi dintre ei ajungând preoţi: preot Gheorghe Grossul, fost paroh de Cotnari, preot Grigore Grossul, nepotul primului, paroh de Suceava, preot Petru Grossul, paroh de Cotnari, preot Joachim Wolff, preot Iacob Capră.
Asadar, pe lângă importanţa economică, Baia a avut şi una religioasă, aici existând o populaţie catolică numeroasă. Oraşul a adăpostit mai întâi o mănăstire franciscană, care exista pe la 1345, când asezarea era arătată ca făcând parte din „Vicariatul Rusiei”, una din subîmpărţirile teritoriale ale acestui ordin călugăresc, împreună cu Hotinul, Siretul, Cetatea Albă şi Chilia. Apoi, negustorii saşi din Baia şi-au construit biserica închinată Sfintei Treimi, care era singura din oraş până la 1413. Pentru mănăstirea franciscană, Muşata sau Margareta Muşata, mama voievozilor Petru şi Roman Muşat, a construit biserica mare probabil în anul 1377. Astfel, franciscanii aveau pastoraţia catolicilor de la Baia şi tot aici era şi reşedinţa superiorului Vicariatului Rusiei şi Ruteniei, la care aparţineau călugării de aici. În anul 1413, Vladislav Jagiello, Regele Poloniei, împreună cu soţia sa Ana Cilli, au cerut Papei Ioan XXIII înfiinţarea unei episcopii la Baia, indicându-l ca episcop pe preotul dominican Ioan Ryza, care până atunci era superiorul ramurii dominicanilor din asociaţia misionară „Vicariatul Călugărilor Pelegrini”. După lungi dezbateri, abia Papa Martin V înfiintează Episcopia Catolică „Moldaviensis”, probabil în anul 1418, numindu-l episcop pe Ioan Ryza. În tot acest timp, la Conciliul de la Constanz (1414-1418, Baden – Germania), a luat parte şi o delegatie din Moldova şi Ţara Românească, formată din delegaţi din 19 oraşe, printre care şi delegaţi din „Molda”. Delegaţia a sosit la Constanz in ziua de 19 februarie 1415 şi a plecat în luna martie 1416.

In cursul discuţiilor pentru înfiinţarea Episcopiei de Baia, la Sf, Scaun, s-a cerut ca aici să se construiască o nouă biserică, deoarece la
biserica „Sf. Treime” şi la mănăstire activau franciscanii. Într-o cerere din 1420 a episcopului Ioan Ryza către Sf. Scaun, se arăta că biserica era deja construită. Era o biserică impunătoare, de 29 de metri lungime, cea mai mare dintre toate bisericile catolice din Ţara Moldovei.

Episcopia de la Baia a fost înfiinţată după data de 11 noiembrie 1417, dată în care a fost investit în funcţie Papa Martin V, cel mai probabil la începutul anului următor, 1418. Luand în considerare ultimele date documentare, episcopii de Baia au fost:
– Ioan de Ryza, dominican, 1418-1438;
– Petru Cziper, dominican, 1438-1447;
– Nicolae, 1447-1457?;
– Ioan Kaminez, franciscan, 1457-1472;

– Petru Insula (numit aşa pentru ca venea din localitatea Cristian, Sibiu, careia i se spunea în limba latina Evului Mediu „Insula Cristiana”), 1476-1484?;
– Simion Dobriolanus, 1484-1497;
– Toma de Batcha, dominican din Szegedin, 1497-1503?;
– Mihai Marinoschi, 1510?-1523.
Dintre toti aceşti episcopi, se pare că doar Ioan Ryza, Petru Cziper, Nicolae şi Ioan Kaminez şi-au exercitat funcţia în Moldova, ceilalţi fiind simpli episcopi tutelari.

Pe la jumătatea secolului al XIV-lea, Baia a căzut pradă unui incendiu devastator, lucru dovedit de săpăturile din zona centrală a aşezării, acestea surprinzând urme de cenuşă pe bucaţi de lemn, dar şi datarea cu o moneda de la împăratul romano-german Carol I (1346-1378) şi cu monede de la Ludovic I de Anjou (1342-1382), din seria 1346-51. Se pare că acest incendiu a determinat o anumită restructurare a asezării. Nu este exclus ca populaţia autohtonă să se fi grupat în zona necercetată încă, în care mai târziu Petru Rareş a ridicat biserica, posibil pe locul uneia mai vechi.
În afară de acest incendiu, săpăturile mai surprind un altul la sfarşitul secolului al XIV-lea, apoi unul de mici proporţii în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun, altul în timpul domniei lui Iliaş, niciunul nefiind menţionat în documente. Detalii au fost surprinse însa la incendiile din 1467 din timpul bataliei cu Regele Matei Corvin şi 1476, când trupele invadatoare ale lui Mehmed al II-lea au incendiat oraşul, ultimul incendiu având drept consecinţă noi restructurări pe planul asezării.

Cu toate că oraşul a încetat să mai fie capitală a statului moldovenesc, Baia a continuat să existe ca centru de comerţ şi meşteşug însemnat în zonă. Alexandru Lăpuşneanu, printr-un privilegiu acordat în anul 1561, fixa aici patru iarmaroace pe an, în alternanţă cu alte trei care se organizau la Bistriţa. Aceste târguri periodice erau fixate pe datele: 13 martie, 29 iunie, 8 septembrie şi 14 octombrie.

Dacă în 1599 la Baia existau 3000-3500 de familii, din secolul al XVII-lea oraşul începe să decadă. O serie de cauze au contribuit la scăderea importanţei oraşului în zonă:
– comerţul Moldovei s-a orientat spre sud-est;
– relaţiile cu Bistriţa şi Rodna au slăbit, vechiul drum comercial care trecea pe aici fiind abandonat;
– a crescut rolul Câmpulungului Moldovenesc şi al altor localităţi dinspre Transilvania;
– migrarea meşteşugarilor şi negustorilor către alte centre meşteşugăreşti.
La toate aceste cauze s-au adăugat şi unele evenimente politice, cum ar fi asediul Vienei din 1683, care a determinat o nesiguranţă şi o grăbire a părăsirii oraşului de către negustori şi meşteşugari, care s-au refugiat fie în Polonia, fie în Transilvania. Totuşi, în 1741 asezarea mai purta încă titulatura de oraş, anumite documente menţionând „târgoveţii de la Baia” sau „hotarul Târgului Baia”.
La 1768, într-un document, se pomeneşte pentru întâia oară despre ruralizarea asezării, notându-se despre „satul Baia, ce s-a numit mai înainte târg”. Mai târziu, condiţia sa a fost agravată de apariţia pe dealul de la nord de sat a noului târg Fălticeni, întemeiat prin hrisov domnesc la 1780, devenit târg de graniţă după ce Imperiul Austro-ungar a anexat nordul Moldovei. De fapt, chiar aici la Baia, în 1776, s-au întalnit comisarii turci şi reprezentanţii austriecilor pentru a stabili teritoriul ce urma să fie anexat de Imperiul Habsburgic. Deşi trecută câţiva ani pe harta teritoriului anexat, Baia a scăpat. În următorii ani populaţia satului scade numeric, activitătile economice sunt din ce în ce mai limitate, asezarea decăzând şi mai mult, mai ales din cauza unei revărsări a apelor Moldovei care a produs pagube mari. Vechile cladiri au fost dărâmate, fortăreaţa oraşului căzuse de mult timp în ruină, nici locul curţilor domneşti din secolul XVI, nici piaţa centrală şi străzile principale cu construcţiile din perioada de înflorire nu se mai ştie pe unde au mai fost. Catolicii care mai rămăseseră la Baia, se regrupează la Fălticeni, Schematismul Misiunii 1850 semnalând aici 25 de credincioşi catolici, pentru ca cel din 1867 să nu mai menţioneze nici unul.

În ianuarie 1871, satul Baia forma singur comuna cu 2665 de locuitori.
După răpirea nordului Moldovei de către habsburgi, vechile teritorii ale Baii au fost preluate şi împărţite între familiile marilor proprietari, Sturdza şi Cantacuzino. Astăzi se mai poate vedea în centrul satului pe locul unui fost parc natural, din păcate defrişat fără milă de „ambiţiile” post-decembriste, fostul conac al familiei Cantacuzino-Paşcanu, într-o stare destul de avansată de degradare.
După o lungă perioadă de decădere economică şi chiar morală a populaţiei de aici, în 1904 apare pe aceste meleaguri cel care avea să fie „eroul civilizator” al satului, marele învăţător Nicolae Stoleru. Se născuse într-o familie nevoiaşă din Călineşti, judeţul Botoşani. La sosirea lui aici i-a gasit pe săteni într-o stare jalnică, de mizerie. Din cele 750 de gospodării, cât mai avea satul la acea vreme, doar jumătate din acestea posedau loturi de pământ individuale. O mare parte din ţărani trebuia să lucreze la boier, în condiţii care nu de multe ori nu erau echitabile. O mare parte din populaţie era analfabetă, şcoala era veche, dar existau în schimb multe cârciumi şi o velniţă pentru rachiu. Stoleru a hotărât să îşi pună întreaga capacitate de muncă în slujba ţăranilor de aici, pentru emanciparea lor spirituală. Astfel, pune bazele unei cooperative săteşti şi determină închiderea cârciumilor particulare, înfiinţează Banca Populară „Ştefan cel Mare”, încercând în acest mod să stăvilească avântul pe care îl luaseră cămătarii, deschide o brutărie şi o cofetărie, întemeiază societatea de cumpătare „Unirea”, Casa de Sfat şi citire împreună cu un grup mic de învăţători cu viziuni asemănătoare, scoate publicaţia „Vestitorul Satelor” şi continuă propaganda împotriva alcoolismului, superstiţiilor şi ignoranţei.

Un trecut glorios şi înfloritor se mai întrezăreşte astăzi doar din fragmente de cronică ori din scrieri fugare ale unor călători prin aceste ţinuturi.
Aceasta este Cronica pe scurt a creşterii şi descreşterii unui măreţ oraş. Baia.

Bibliografie:
Orasul Medieval Baia in secolele XIV-XVII, Editura Junimea, Iasi, 1984 – Eugenia Neamtu, Vasile Neamtu, Stela Cheptea;
Biserici si manastiri vechi din Moldova, Editura Meridiane, Bucuresti, 1971 – N.Grigoras, I. Caprosu;
Mic indreptar turistic al orasului Falticeni, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1978 – M.Iacobescu, I.Iosep;
Popasuri prin tara, Editura Albatros, Bucuresti, 1976 – Victor Tufescu

Anunțuri
Un comentariu

Un gând despre „Istoric

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s